După şuvița-ntunecată a pădurii.
În albăstrimea neclintită,
Luna-mielușea cîrlionțată-
Se plimbă prin iarba-nflorită.
Pe lacul în roata de sălcii bătrîne
Comițele ei împung mătasa.
De pe cărare privind îmi pare
Că apa clatină malul și casa.
Stepa învestmîntată în șal verde
Cădelnițează fum de ceremușă.
În răzoarele dese se ascund
Păsări cu pene de cenușă.
O, ținut nesfîrșit și sălbatec
Ce aproape ești de inima mea,
În adîncul tău s-au pitit
Tristețea și galbena-mi stea.
Și ție ca și mie ți-e dor
De cerul înalt cu amurg roșcovan
Și de văzduh urile libere cu zbor
De șoim și vultan.
Dar pe deasupra-ți, întindere albastră,
Întunericul se uită greoi
Și s-aud lanțurile Siberiei
Dincolo de cocoașa Uralilor goi.
Moscova cârciumărescă
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și melancolie, folosind imagini puternice ale naturii. Vorbitorul simte o conexiune strânsă cu un ținut sălbatic, dar este umbrit de tristețe și de amintirea opresiunii.