Știam,
Că ești floarea destinului meu,
Ce strălucește,
La fereastra iubirii,
În zorii fără de amurg,
Ai visului,
De a fi nedespărțiți.
Uitasem,
Că orice floare,
Are petalele propriei sale muriri,
Care se vor ofili,
Odată și odată,
În vâltoarea fără de întoarcere,
A ceea ce numim viață.
Atunci,
Am rupt petala unei clipe,
Și am așternut-o,
În eternitatea sufletului meu,
Unde nu pot ajunge niciodată,
Zorii muririi,
În care se spală vremea,
Trecutelor iubiri.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre efemeritatea iubirii și inevitabilitatea morții, folosind metafora florii. Naratorul își amintește de o iubire idealizată, dar recunoaște că orice lucru frumos este sortit să dispară. Încearcă să păstreze amintirea iubirii în eternitatea sufletului.