Adam Mickiewicz – Prietenilor Ruși

Volumul de poezii „Mickievicz”, traducere de Miron Radu Paraschivescu, Ed. Tineretului, 1959.
Mă țineți minte? Mie, prieteni când îmi vin
În gând, ce-au văzut moartea, surghiunul, închisoarea,
La voi mă gândesc, de-asemeni: cu-al vostru chip străin,
Cu dreptul de cetate îmi populați visarea.
Azi unde-ți fi? Rîleiev, al cărui drept grumaz
La pieptu-mi ca pe-un frate l-am strâns, e spânzurat
La stâlpul infamiei, de-al țarului ucaz;
O, neam ce proorocii-și ucide, blestemat!
Iar mâna ce mi-ntinse Betsuiev altădată,
Poetul și oșteanul, din care-a smuls condeiul
Și arma împăratul, la roabă înhămată
În ocnă, lângă-o mână polonă, sparge steiul.
Pe alții cerul poate-i lovi și mai amar:
Căzuți poate din ranguri și ‘nalte decorații,
Și-or fi vândut chiar liberul suflet, către țar
Frângându-se de șale spre a-i intra în grații.
Sau, răsplătiți cu aur, în slavă poate-l urcă
Râzându-și de prieteni ce chinul azi îndură,
Cu-al țării mele sânge ei mâinile își spurcă
Și-s mândri ca de-un merit că-atât de jos căzură.
De-ajung, dintr-astă slobodă lume de departe,
La voi, în miazănoapte, și strofele-mi amare,
Aș vrea peste tărâmul de ghețuri să vă poarte
Un zvon de libertate, ca-n primăveri cocoare.
Îmi veți cunoaște glasul; cât timp eram în fiare,
Mut mă târam, ca șerpii, tiranul să-l înșel,
Dar sufletul meu față de voi n-avu zăvoare,
Nevinovat și sincer precum un porumbel.
Azi podidi-n lumină veninul din pahar;
Mi-e arzător cuvântul, că dintr-al țării sânge
Și plânsul țării mele sorbii atât amar,
Deci ardă! nu pe voi, ci cătușa ce vă strânge.
De-ți protesta vreunul, protestele lui toate
Mi-or fi lătratul unui cățel ce s-a deprins
Atât de mult, să fie la gât cu zgarda-ncins,
Că gata e să muște și mâna ce i-o scoate.