Acum, când întunericul acoperă pământul, Iosif din Arimathea, aprinzându-și o
faclă din lemn de pin, coborî din deal la vale. Deoarece avea treabă la el acasă.
Și văzu un tânăr gol și scăldat în lacrimi, îngenunchind pe stâncile de cremene
din Valea Plângerii. Păru-i era de culoarea mierii, iar trupul său era ca o floare albă, dar
își rănise corpul cu spini și își acoperise părul cu cenușă.
Iar acela care era foarte bogat îi spuse tânărului care sta gol și plângea, ‘Nu mă
miră că îți este durerea atât de mare, pentru că neîndoielnic a fost un om drept’.
Și tânărul îi răspunse, ‘Nu pentru el plâng, ci pentru mine însumi; și eu am
preschimbat apa în vin și am tămăduit pe leproși și am dat vedere orbilor. Am umblat pe
ape, iar din sălășluitorii din morminte am izgonit dracii, am hrănit înfometații din pustie
unde nu exista hrană, și i-am trezit pe morți din casele lor înguste, și la cererea mea, și
înaintea unei mari mulțimi de oameni, un smochin nerodnic s-a vestejit. Toate lucrurile
pe care le-a săvârșit acest bărbat le-am săvârșit și eu. Și totuși, pe mine nu m-au
răstignit.
Sensul versurilor
Un tânăr se plânge că, deși a făcut minuni similare cu cele ale lui Iisus, nu a primit aceeași recunoaștere sau soartă. El exprimă durere și invidie pentru că nu a fost răstignit, sugerând o dorință paradoxală de suferință sau validare.