Motto: „în timp ce sufletele noastre negociază, noi doi, întinşi, statui sepulcrale” (John Donne).
Piața e minusculă.
Patru ziduri leproase,
o fântână fără apă,
două bănci de ciment
și câțiva frasini ciuntiți.
Vuietul, îndepărtat,
al fluviilor urbane.
Indecisă și enormă
noaptea curge și șterge
grave arhitecturi.
S-au aprins felinarele.
În golfuri de umbră,
în colțuri și praguri,
țâșnesc coloane vii,
imobile: perechi.
Înlănțuiți și calmi,
țes murmure:
stâlpi de pulsații.
În cealaltă emisferă
noaptea este feminină,
abundentă și acvatică.
Insule licăresc
pe apele cerului.
Frunzele bananului
fac umbra verde.
În centrul spațiului
noi doi, înlănțuiți,
un arbore care respiră.
Corpurile noastre se acoperă
de o iederă de silabe.
Frunzișuri de rumori,
insomnii de greieri,
în iarba adormită,
stelele se scaldă,
într-o mlaștină de orăcăituri
acolo sus, vara
își adună urnele,
cu mâini invizibile
aerul deschide o ușă.
Fruntea ta este terasa
pe care o preferă luna.
Momentul este imens,
lumea prea mică.
Mă pierd în ochii tăi
și privindu-te, te văd
în ochii mei, pierdută.
Numele au ars,
corpurile ne-au părăsit.
Suntem în centru,
magnetizați, de unde?.
Perechi imobile
într-un parc din Mexic
sau o grădină asiatică:
sub stelele distincte
eucaristii cotidiene.
Pe scala tactului
coborâm urcăm
de jos în sus
regat de rădăcini,
republică de aripi.
Corpurile înlănțuite
sunt cartea sufletului
el libro del alma:
cu ochii închiși,
cu pipăitul și cu limba,
descifrez în corpul tău
scrierea lumii.
O știință fără nume:
savoarea acestui pământ.
Scurtă lumină suficientă
care iluminează și ne orbește
ca țâșnetul subit
al seminței și al semenului.
Între sfârșit și început
un moment fără timp
arc fragil de sânge,
punte deasupra vidului.
Contopite corpurile
sculptează un fulger.
Sensul versurilor
Piesa explorează conexiunea profundă dintre două persoane, văzute ca stâlpi ai unei relații eterne. Ei se pierd unul în celălalt, transcendând limitele fizice și temporale, descoperind o formă de cunoaștere și savoare unică.