Octavian Goga – Voi Veniți Cu Mine

Voi veniți cu mine, oaste nevăzută,
Moșii și strămoșii mei din zile moarte,
Grăitoarea voastră îndrumare mută
În vârtejul lumii căile-mi împarte.
De demult, din ceața vremii înnoptate,
Eu aud un cântec călător cum vine,
Ca un clopot tainic inima mea bate,
Din adânc vă cheamă să veniți cu mine.
Eu vă port în suflet, plămădiți în sânge,
Și din vina voastră mi-e zidit păcatul,
Glasul vostru geme jalea mea când plânge,
Eu din plâns de veacuri mi-am topit oftatul.
Întărită-n drumu-i, de la voi învață
Ura mea să ardă, mâna să se-nchine,
Ati murit cu toții ca să-mi dați o viață,
Morți fără de moarte, voi veniți cu mine.
Din amurgul umed când se face sara,
Sufletul vă simte cum îi treceți pragul,
Ca-ntr-o casă mică, albă, de la țara,
Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul.
Sunteți fără număr, popi cu bărbi cărunte
Cu lumina scrisă-n frunțile senine,
Cercetași de codri și pastori de munte,
Ceata nesfârșită, voi veniți cu mine.
La soborul vostru mintea mea culege
Taine din zapise, rosturi din hrisoave,
Mi se plâng ciobanii de călcări de lege,
Și-mi suspină-n noapte ruga de ceasloave.
Ca o cenușotcă mintea mea ascultă
Cum frânturi de veacuri striga din ruine,
Prinde-abia un picur din vâltoarea multă
Și se-nchina vouă, că veniți cu mine.
Eu din oastea mare nu-s decât solia,
Ucenic cucernic vă vestesc cuvântul,
Nu-s decât un fulger smuls din vijelia
Ce-a inchis la sânu-i milostiv pământul.
Rămâneți la mine voi întotdeauna,
Înfrățiți cu focul sângelui din vine,
Căci se stinge glasul și se frânge struna
Când în goana vieții nu-ți mai fi cu mine.