I.
Sufletul singur va fi stând
Sub recea piatră de mormânt;
Și nimeni, între mulți, nu va
Să ispitească taina ta.
II.
Stai molcum în singurătate,
Căci nu ești părăsit; doar ale
Morților ce-au fost toate
Cu tine-n timpul vieții tale,
Sunt lângă tine și vor face
Asupra-ți umbră. Fii pe pace!
III.
Noaptea, clară, acum, se va cerni,
Stelele-n jur nu vor privi
Din tronurile lor din slavă
Cu nădejdea-n lumina lor suavă,
Ci roșiile lor goluri orbitale
Părea-vor slăbiciunile tale
O febră și-o arsură vie
Ca să te ardă-n veșnicie.
IV.
Ai gânduri, nu le poți goni;
Vedenii, nu se vor topi.
De-acum din recii tăi fiori
Nu mai trec roua de pe flori.
Boarea – răsuflul Domnului – e lină.
V.
Și negura de pe colină,
Statornică umbră, subțire,
Un simbol e, și-o amintire.
Atârnă pe copacii serii
Ca un misteriu-ntre misterii.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de singurătate și prezența spiritelor morților în viața celui care suferă. Vorbește despre acceptarea morții și a amintirilor, într-un cadru nocturn și misterios.