Edgar Allan Poe – Tărâm de Basm

Văi negre, ape violete,
Păduri ca norii plumburii,
Fantasme ce nu se discern
Sub lacrimi picurând etern.
Mari lune ce cresc și dispar
Iară și iară și iar,
În ale nopții clipe line
Schimbându-și locul pentru veci,
Și sting stelarele lumine
Cu suflul feței lor cei reci.
Și-n timp ce miezul nopții bate
Cea mai întunecată lună
(Ce dintre specii cercetate
A fost găsită cea mai bună)
Se lasă jos, mai jos și încă
Cu centrul rezemat de-o stâncă,
Ce peste munți se-nalță, pisc,
În timp ce uriașu-i disc
Coboară-n falduri largi, bogate,
Peste cătune și palate,
Oriunde-ar fi, pe fiecare,
Pe codrii mândri și pe mare,
Pe spirite ce trec în zbor,
Pe orice lucru-nvins de dor,
Și le îngroapă spre hodină
În labirintu-i de lumină.
Și-atunci, enorm, oh, ce enorm,
E sufletul cu care dorm
Cu zorii, ele se ridică,
Și maramele lunare
Suie-n ceruri pe-o aripă
C-un avânt vijelios,
Ca.. un lucru oarecare,
Sau un palid albatros.
Și nu se mai slujesc de lună
Drept ceea-ce fusese bună
Videlicet drept cort,
(Extravagant spre acest port!)
Atomii ei, deci, se desfoaie
Într-un torent de ploaie,
Din care fluturii pământului
Ce fug la cer pe crugul vântului
Și se întorc în lume iar
(Făpturi în veșnică risipă!)
Ne mai aduc o mostră doar
Pe tremurata lor aripă.