Galben era calul,
Nepăsător – văzduhul;
Făpturile lucrau fără zgomot la esențe,
Erau bătrâni precum șofranul, precum soarele templelor
Trăiau la apogeu ca într-un fruct care strivea lumea
Cu blândețea unei mame.
N-am putut rupe pâinea sau lemnul
Și nici vărsa cenușa;
Totul era prea uman,
Corporal, aidoma celui ce doarme,
Am învățat țărâna să fie țărână,
Piatra să fie piatră,
Oamenii-nvățară să se odihnească
Pentru a fi carnea propriilor zei.
Treziți-vă surâzând
În pura lâncezeală,
În ceara veșniciei!
Treziți-vă-n amiază, când totul se-ntinde și se ramifică,
Întunecând lumea cu plinătatea voastră,
Trăiți în răsucirea carnalității toamnei!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de eternitate și ciclicitate prin imagini ale naturii și ale vieții umane. Sugerează o acceptare a condiției umane și o integrare armonioasă cu elementele primordiale, într-un cadru temporal vast și impersonal. Este o meditație asupra condiției umane în raport cu timpul și natura.