Într-adevăr, cu-amorul mă fălesc,
Ce-atunci când urcă pân’ la fruntea mea,
Mă-ncoronează c-un rubin sadea
Şi toţi bărbaţii lacom îl privesc –
Dar chiar şi-acest amor, eu mă feresc
Să-l îndrăgesc, dar dacă tu ai vrea
Poţi să mă-nveţi, exemplu îmi poţi da
Când ochii noştri-întâi se întâlnesc,
Şi dragostea-i prezentă. Şi-atunci tac,
Păstrând în taină marele amor;
Dar sufletul mi-ai prins, că-i slab, sărac,
Şi l-ai urcat pe tronul tău uşor –
Şi-mi place mult (ah, suflet, ce să fac)
Să stau cu tine, fiindcă te ador.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă admirația și adorația profundă a naratorului față de persoana iubită. El se simte subjugat de puterea iubirii, dar în același timp, găsește plăcere în această supunere, fiindcă se simte atras irezistibil de persoana iubită.