Norii ăștia, ca o pată,
Pe cămașa mea, de mire,
Unde sunt așa subțire,
Ca o ață, ca o fată.
Norii ăștia cu cravată,
În costum cu buzunare,
Unde intră câte o zare,
Și-un albastru, câteodată.
Norii ăștia, care plâng,
Pe obrazul unor păsări,
Care zboară înțelesuri,
Unde eu, rămân nătâng.
Norii ăștia, prinși în seară,
Ca un cui ce vrea să-și bată,
Inima și viața toată,
Într-o nu știu care scară.
Eu agăț în mine un cer,
Ca pe un perete plin,
Cu albastru și senin,
Și cu soare la rever.
Norii ăștia, care trec
Cu statistici fără număr,
Peste oameni fără umăr,
Unde cifrele petrec.
Norii ăștia, sunt ai mei,
Și mă leagă-ntre pământuri,
Unde nu mai sunt nici gânduri,
Unde florile au tei.
Eu agăț în mine un cer,
Într-un colț de curcubeu,
Unde numai Dumnezeu
Mă închină și eu sper.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de melancolie și introspecție, folosind metafora norilor pentru a descrie sentimente și trăiri interioare. Vorbitorul găsește o formă de speranță și conexiune spirituală în mijlocul acestei stări, agățându-se de un cer interior plin de seninătate și credință.