„Ergo sum..”.
Când ploaia bolnavă ce plânge și-aleargă pe negrele strade,
Sperând adăpost să găsească, lovește-n ferestrele reci,
Când nimeni nu știe că trupu-mi în putredă pulbere cade
.. Ce tristă e-n seară odaia din care plecat-am pe veci!.
Zambila ce-ncepe să-nvie privind printre storuri m-așteaptă;
Romanul cu foaia-ndoită se miră că nu-l isprăvesc;
Apollo de bronz, de pe soclu, spre ușă privirea-și îndreaptă,
Și-un plic de la tine – pe masă – așteaptă să viu să-l citesc..
Un jilț lângă foc meditează; clavirul gândește-o poemă;
Lumina din sobă se-alungă în fund pe-nfloratul tapet,
Perdelei dând chip de femeie, consolei dând chip de triremă
Și calpului glas de ceasornic dând chip legănat de sonet.
Văd micile cadre-n perete – roșite de-a sobii văpaie,
.. Sofaua pe care adesea sculptat-am un vis îngeresc.
Dar eu nu mă văd nicăierea – și totuși mă simt în odaie,
.. Și-un plic de la tine – pe masă – așteaptă să viu să-l citesc..
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de melancolie și detașare față de viață, posibil după moarte. Naratorul se simte prezent în odaia sa, dar incapabil să interacționeze cu obiectele familiare, așteptând un semn de la persoana iubită.