Floarea care repetă
pe buza văgăunii
nu mă uita pe mine,
n-are culori mai vesele, mai clare
ca spațiul întins între mine și tine.
Un scârțâit ne rupe, ne desparte,
albastru-ndârjit nu mai apare.
În zăduful aproape vizibil mă duce mai departe
la capătul întunecat, apus, acest funicular.
Sensul versurilor
The poem speaks of separation and loss, using natural imagery to convey a sense of melancholy. The speaker feels distant from someone, and the vibrant colors of life seem faded in their absence. The funicular ride to a dark end symbolizes a journey towards despair.