Poate-ntr-o dimineață prin aerul sticlos,
arid, întors, vedea-voi miracolul activ:
nimicul îndărătu-mi, golul căscat în jos
în spatele-mi, cu spaimă de bețiv.
Ca pe-un ecran, pe urmă, s-or aduna-ntrecut copaci,
coline, case, într-un spectacol desuet.
Dar prea târziu va fi: eu voi pleca tăcut
printre oamenii care nu văd, cu-al meu secret.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de detașare și acceptare a sfârșitului. Naratorul anticipează o plecare tăcută, purtând cu sine un secret, în timp ce lumea din jur rămâne nepăsătoare.