Nu te ascunde-n umbra
desișului verde de stuf
ca șoimul ce se-arunca
fulgerând în zăduf.
Ora-i să ieși din stufărișul care,
plăpând, pare s-adoarmă
și să privești la formele
vieții-n fărâmițare.
Ne mișcăm printr-o pulbere fină
de-un cenușiu de perlă ce vibrează
în străluciri care ne-ntină
ochii și-un pic ne desfibrează.
Totuși, o simți, în joc de-aride unde
ce-s leneșe-n ora stânjenitoare
n-aruncăm în vertejiri afunde
viețile noastre hoinare.
Cum stâncile acelea, uneori,
par să se destrame, topite
într-un păienjeniș de nori;
și sufletele noastre pârjolite,
în care arde amăgirea
o vatră de cenușă plină,
se pierd în limpezimea
a tot ce e sigur: lumină.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de contemplare asupra efemerității vieții și a frumuseții găsite chiar și în dezintegrare. Vorbește despre acceptarea transformării și găsirea luminii în mijlocul întunericului și a pierderii.