Furtuna care-și scurge peste frunzele
dure ale magnoliei lungul tunet
de martie și grindina.
(sunete de cristal în cuibul tău
noptatic te surprind; din aurul
care s-a stins peste mahon, pe canturi
de cărți legate-n piele, arde încă
un fir uitat de zahăr în găoacea
pleoapelor tale).
Fulgerul ce albește
copaci și ziduri, le surprinde într-o
vecie-a clipei – marmură și mană,
distrugere – pe care tu, sculptată-n tine,
o porți, spre-a ta pedeapsă, și te leagă
mie mai mult decât iubirea, stranie soră –.
Și-apoi izbirea aspră, sister, freamăt
de tambourine peste groapa neagră,
tropotul de fandango, și deasupra
vreun gest ce șovăie….
Precum atunci
te-ai răsucit și cu o mână, fruntea
dezvăluind-o de sub nor de plete,
m-ai salutat – spre a intra în beznă.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de destin și amintire, folosind furtuna ca metaforă pentru forțele inevitabile care ne modelează. Vorbește despre o legătură puternică, poate familială, marcată de suferință și acceptare.