Consumul nu poate din necesitate
să ne oblitereze pielea.
Pe care, suprimând-o… dar aici cel ce monologa
se oglindi-n pârâu. Se vedea în el
o emanație a lui dar dezarticulată
și zbanghie care apoi de-a dreptul dispăru.
Un fleac s-a dus care era o parte
din mine, zise: sfârșitul poate urma
cu pași de melc. Și se gândi la altele.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității și a pierderii de sine prin intermediul unei imagini contemplative a unei persoane care se oglindește într-un pârâu. Reflecția devine o metaforă pentru fragilitatea identității și inevitabilitatea dispariției.