Ce țintirim cuminte, ce răposați de treabă!
Urcăm agale dealul și nimeni nu ne-ntreabă
Cine suntem, de unde venim și ce ne mână
Să poposim pe plaiul acesta într-o rână.
Ne așezăm pe iarba crescută-ntre morminte
Și descifrăm pe-o cruce cu două oseminte
Încrucișat săpate: un an, o zi, un nume –
Unicele vestigii care-i mai țin de lume.
Ulcele hârbuite cu resturi de tămâie
Stau risipite-n iarbă, și pe la căpătâie,
O tufă de scorușe a scăpărat amnarul,
Cucuta și pelinul au strâns întreg amarul
Și-amurgul ce umbrește cu pânzele-i declinul
Preface într-o seră de moaște țintirimul.
Dar Mureșul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Caron, cu luntrea ghiftuită,
Ne-așteaptă să ne treacă pe cellalt țărm, cu bacul,
Și ni-i așa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Și-n ostrovul de tihnă ne-am veșnici hodina,
De n-ar grăbi podarul și n-ar scădea lumina.
Sensul versurilor
Piesa descrie o vizită contemplativă la un cimitir, unde naratorul reflectă asupra trecerii timpului, a morții și a legăturii dintre viață și natură. Cimitirul devine un loc de meditație, unde amintirile și vestigiile trecutului se împletesc cu peisajul natural.