Ploua infernal,
și noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
orii curgeau în luna lui Marte.
Pereții odăii erau
eliniștiți, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob și prin vreme.
Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Și mă-nălțam. Și nu mai știam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoși: oamenii?.. ploaia?..
Sensul versurilor
Piesa explorează o iubire intensă și eterică, plasată într-un decor natural melancolic. Versurile sugerează o evadare din realitate și o contemplare asupra frumuseții efemere a momentului și a întrebărilor existențiale.
