Suavă e frumoasa, de parcă lemn, cântare,
agate, grâu şi pânze, şi piersici translucide
i-ar fi făcut statuie, înaltă, umblătoare.
Ea-şi duce prospeţimea spre undele lichide.
Şi marea îi înmoaie amprenta de picioare
rămasă în nisipul ce grabnic se deschide,
iar focul de femeie e-un trandafir ce pare
o bulă ce şi mare şi soare-acum desfide.
Nimic să nu te-atingă, doar frigul cu-a lui sare!
Iubirea să nu-ţi strice superba primăvară.
Frumoaso, rezonanţă de spumă ce abundă,
cu şoldurile-n apă tu intră visătoare,
ca înfloritul nufăr, ca lebăda uşoară
şi-a ta statuie poart-o pe cristalina undă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o femeie idealizată, comparată cu o statuie și elemente ale naturii. Este un omagiu adus frumuseții și purității, sugerând o protecție împotriva influențelor negative.