Asemenea pielii de mesteacăn
ești de argint și-nmiresmată:
în ochii tăi găsi-voi sprijin
când voi descrie primăvara.
Măcar că nu știu cum te cheamă,
nu-i început fără femeie:
cu sărutări se scrie cartea
(iar eu vă rog frumos, tăceți
ca ploaia să ne vie-aproape).
Vă spun că între două mări,
îmi e statura atârnată
precum stindardul prăvălit.
Pentru iubirea-mi nevăzută
sunt gata chiar acum să mor,
chiar de s-ar pune moartea-n seama
plăpândei mele sănătăți
melancoliei fără sens
depozitate-n șifoniere.
Fapt cert e că-i pe fugă timpul,
cu vers de văduvă mă strigă
dinspre pădurile uitate.
Când încă lumea n-o văzusem
și încă n-aveam ochi și gene,
eu dispuneam de patru ochi:
ai mei și ai iubirii mele.
Nu mă-ntrebați de m-am schimbat
(căci numai timpu-mbătrânește:
își schimbă tot mereu cămașa,
în timp ce eu merg mai departe).
Și toate buzele iubirii
veșminte fostu-mi-au pe rând
de când am înțeles că-s gol:
Maria se chema iubita
(sau poate se numea Tereza?)
și m-am obișnuit să umblu
arzând în focul pasiunii.
Ești tu aceea ce va fi
femeie hărăzită mie,
cea care-n gresie-i cioplită,
ori trup de pene, ce-a zburat,
femeie teritorială
cu pletele-n frunzișuri prinse,
ori ești concentrica surpare
ca o monedă care sună
în eleșteul de topaz,
ori ești severa păzitoare
a disciplinei incorecte
sau poate-aceea care încă
e nenăscută, și-o aștept.
Lumina albă de mesteacăn
îi este scoarță primăverii.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iubirii într-un context natural și temporal. Eul liric caută o iubire idealizată, eternă, reflectând asupra trecerii timpului și a propriei identități în raport cu această căutare.