Pentru Hannah și Hermann Lenz.
Noptatec răsfrânte
buzele florilor,
crucis și pieziș,
trunchiul molifților,
mușchiul încărunțit, piatra surpată,
trezite la zbor nesfârșit
ciorile pe ghețar:.
acesta-i țărmul unde-odihnesc
cei pe cari i-am ajuns:
ei ora n-o vor numi,
fulgii n-or număra,
apele nu vor urma la zăgaz.
Ei stau în lume răzleți,
fiecare cu noaptea sa,
fiecare cu moartea sa,
crunt, descoperit, brumat
de preajmă, de depărtare.
Ei plătesc datoria ce le-anima obârșia,
ei o plătesc cu o vorbă
ce pe nedrept dăinuiește, ca vara.
O vorbă – știi:
un cadavru.
Să îl scăldăm,
să-l pieptănăm,
să-i îndreptăm
ochii spre cer.
Sensul versurilor
Piesa evocă un peisaj funebru și contemplativ, unde elemente ale naturii se împletesc cu ideea morții și a amintirii. Este un omagiu adus celor dispăruți, sugerând o acceptare stoică a destinului și a efemerității vieții.