Călare şi tăcut, mascatul cavaler,
Dezastrul, m-a străpuns cu suliţa de fier.
Şi sângele-mi ţâşni cu-o roşie vigoare,
Evaporându-se apoi, prin flori, la soare.
Mi-nchise ochii umbra, de-un strigăt năpădit,
Bătrâna-mi inimă muri, fior cumplit.
Şi cavalerul Dezastru veni aproape,
Descălecă, mă-atinse pe pleoape.
Prin rană degetul metalic şi-l petrece
Pe când cu vocea dură-enunţă a sa lege.
De degetul de fier abia atinsă, iată
O inimă am iar, trufaşă şi curată.
Şi credincioasă curăţiilor divine,
Bătu iar inima poruncilor în mine.
Stam tremurând şi necrezând şi ameţit,
Cum e un om ce cu vedenii-i dăruit.
Dar bunul cavaler, din nou încălecat,
Se-ndepărtă, făcându-mi blând un semn din cap.
Şi îmi striga (mai aud încă glasu-i rar) :
„O dată-n viaţă-i cu folos Prudenţa, dar!”
Sensul versurilor
Piesa descrie o experiență de moarte și renaștere, unde un cavaler al dezastrului aduce atât distrugere, cât și o nouă viață. Mesajul final subliniază importanța prudenței în viață.