Zile lâncede, zile ploioase,
Zile de oglinzi sfărâmate și de ace pierdute,
Zile de pleoape-nchise la orizontul mărilor,
De ceasuri asemeni toate, zile de captivitate.
Mintea mea ce încă pe frunze scăpăra
Și pe flori, mintea mea-i pustie ca și dragostea,
Zorii pe care-i dă uitării o-ndeamnă să-și
aplece capul.
Și să-și contemple trupul ascultător și van.
Văzut-am, totuși, ochii cei mai frumoși din lume,
Zei de argint ținând în mâini safire,
Zei adevărați, păsări în țărână
Și-n apă, i-am văzut.
Sunt ale mele aripile lor, și nu-i decât
Plutirea lor ce-mi scutură jalea păgână
Plutirea lor de stea și de lumină
Plutirea lor de piatră, plutirea de țărână.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și captivitate, alternând cu momente de revelație și admirație față de frumusețea pură. Ochii sunt văzuți ca o sursă de inspirație și eliberare dintr-o realitate apăsătoare.