Deșarta voluptate și sărmanul mister
De-a nu fi văzut.
Te știu, culoare a copacilor și-a orașelor
E între noi obișnuita transparență
Dintre privirile scăpărătoare.
Ea se rostogolește pe pietre
Așa cum se leagănă apa.
De-o parte a inimii mele fecioare se-ntunecă,
De cealaltă parte mângâietoarea mână se-așază
pe coapsa colinelor
Curba unui fir de apă dezlănțuie această cădere,
Această-nvălmășire de oglinzi.
Lumini de precizie, nici nu clipesc din ochi,
Nu mă clintesc,
Vorbesc
Și-atunci când dorm
Mi-e gâtul un inel cu parafă de voal.
Paul Eluard din Cele mai frumoase poezii, traducere de Virgil Teodorescu
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de absență și nostalgie, reflectând asupra pierderii și a misterului a ceea ce nu mai este văzut. Versurile evocă o stare de melancolie și introspecție, sugerând o căutare a sensului în amintiri și în frumusețea efemeră a lumii.