Se zbate navalnic potopul de dor,
Sporind înspumatele-i ape;
Și valul tresaltă, sub taina de nor,
Aproape de ceruri, aproape.
Se pierde lumina în val de potop,
Stihiile-n spume se-neacă,
Tot crește adâncul, cu strop după strop,
Ci dorul în veci nu mai seacă.
Eu nu pot, Stăpâne, să trec peste el,
Să ies din sărmana mea arcă.
Trimis-am în zare sfios porumbel
Și iată aștept să se-ntoarcă.
Doar apele tulburi s-or trage prin văi
Și lumea-nnoi se va toată,
Atuncea trimite-vei îngerii Tăi,
Din arca de lut să mă scoată.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de dor, comparat cu un potop copleșitor. Vorbitorul se simte captiv, așteptând un semn de speranță și eliberare, asemenea lui Noe în arcă, nădăjduind că apele se vor retrage și lumea se va reînnoi.