Am fost pregătit pentru orice plecare.
Când ai secrete, noaptea ai milă.
De mă trezea copilul
Brusc mă linișteam auzind
Țipetele celor plecați,
Câini fără stăpân. Prețuiau
Mai mult decât candela Madonei
Ce ardea neîncetat în camera aceea,
Mistică tovărășie.
Și nu cu fuga
După ecouri dinainte de naștere
M-ai surprins adânc, omule?
Dar în noaptea când chipul tău fără viață
Zăcea azvârlit peste pietre
N-am mai fost decât o fibră de elemente,
Nebună, soră cu orice lucru,
Mă copleșea umilința.
Căpitanul era senin.
Venea pe cer luna.
Era înalt și niciodată nu se-apleca.
Înainta pe un nor.
Nimeni nu l-a văzut căzând.
Nimeni nu l-a auzit agonizând,
Mi-a apărut dintr-un șanț
Cu mâinile pe piept.
I-au închis ochii.
Luna e un văl.
Părea o aripă.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere și umilință în fața morții unui căpitan. Naratorul reflectă asupra pregătirii pentru plecări și a impactului devastator al pierderii, sugerând o conexiune profundă cu cel dispărut și o confruntare cu propria vulnerabilitate.