Privighetorile nu te lasă să dormi la Platres.
Privighetoare timidă, în răsufletul frunzelor,
tu care dăruiești răcoarea sonoră a crângurilor
despărțitelor trupuri și sufletelor
ale celor ce știu că nicicând nu se vor întoarce.
Voce oarbă, care pipăi în memoria întunecată
pași și gesturi – n-am curajul să spun săruturi –
și-nfruntarea amară a captivei exagerate.
Unde e adevărul?
Am fost și eu, într-un război, arcaș:
destinu-mi, al unuia ce n-a găsit ținta.
La Troia, nimic – un simulacru.
Așa au vrut zeii.
Și Paris se culca cu o umbră ce-i părea
făptură aievea;
și noi ne masacram pentru Elena, zece ani.
Mare durere se abătuse peste Elada.
Atâtea trupuri jertfite
fălcilor mării și fălcilor pământului;
atâtea suflete
sortite pietrelor de moară, ca grâul.
Și fluviile se umflau cu noroi însângerat
pentru o vibrare de in, un nor,
un zbor de fluturi, un puf de lebădă,
o cămașă goală – pentru Elena.
Și fratele meu?
Privighetoare, privighetoare,
ce este zeu? Și ce ne-zeu? Și ce-i separă?
„Privighetorile nu te lasă să dormi la Platres.”
Pasăre-nlăcrămată,
în Ciprul sărutat de valuri
și sortit să-mi aducă aminte de patrie,
iată acostez cu această poveste,
dacă-i adevărat că aceasta e o poveste,
dacă-i adevărat că oamenii nu vor mai prinde
vechea momeală a zeilor;
dacă este adevărat că după atâta vreme un alt Teucru
sau Ayax sau Priam sau Hecuba
sau vreun necunoscut anonim care totuși
a văzut un Scamandru acoperit de cadavre,
nu va avea destinul de a primi mesageri
veniți să comunice că atâte suferință,
atâta viață s-a cheltuit în van
pentru-o cămașă goală, pentru-o Elenă.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra absurdului războiului și a sacrificiilor făcute în numele unor idealuri iluzorii, personificate de figura Elenei. Se explorează deziluzia și nostalgia, cu referire la mitul troian și la pierderile suferite.