Gellu Dorian – Firul de Iarbă

Poezia n-a spus niciodată mai mult decât moartea
înviind într-un fir de iarbă ieșind de sub o placă de beton
turnată acolo să uite tot ce-a fost până la ea
și să nu mai lase nimic să se nască acolo.
și asta ar fi fost mult prea mult
într-o lume prin care se închid toate ferestrele
în spatele cărora se tranșează cuvintele ca pe niște păsări
care până atunci n-au știut cât de rece este lama cuțitului,
ba mult mult mai mult
decât ghiorăitul mațelor sub o piele de femeie frumoasă
care se lasă despuiată de mâinile unui ins
care n-a aflat că frumusețea va salva lumea
în timp ce el o făcea terci sub trupul lui greu
ca o lespede de sub care nu se va ivi niciodată viața
nici măcar într-un fir de iarbă.
dar și așa fiind
niciodată moartea nu s-a atins de poezie
lăsând poeții să vină spre ea ca niște semințe din care
vor ieși fire de iarbă pe care le va asculta crescând,
surori gemene dintr-un trup la masa căruia
se bea, se mănâncă,
se vorbește,
se trăiește mai mult decât moartea ar putea gândi vreodată
că ar putea lua cu ea.
dar nici atunci,
nici vreodată, la masa mea nu s-au certat
cele două
ca acum când simt cum în mine stă să încolțească
de la o clipă la alta
firul de iarbă.