Cu cea din urmă rază ce tremură-n amurg,
Se-ntunecă palatul bătrânului Habsburg.
E noapte. Vântul toamnei aduce de departe
Un freamăt de suspine prin sălile deșarte,
Căci a pornit monarhul, încovoiat și chel,
Oștiri din șapte neamuri să moară pentru el!
Făclia luminează fantastice vitralii
Și-n umbra colorată ca umbra din seraiuri,
În liniștea capelei pe-o treaptă-ngenuncheat,
Cu fruntea-n mâini se roagă bătrânul împărat:
— „Stăpâne, codrii urlă și râurile gem,
Din fiece colibă se-nalță un blestem
Și-n inima mea scurmă părerile de rău!
Stăpâne, sfârșește de-acum pe robul tău..”.
Dar vântul geme-n noapte:
„E prea târziu, bătrâne!
Pe țarinile noastre de-a pururi va rămâne
Sinistră, ca o pânză de doliu, umbra ta.
O, dacă El te iartă, noi nu te vom ierta!..”.
Tresare împăratul. Mișcând încet din buze,
Încearcă să-și adune gândirile confuze..
Dar două diamante strălucitoare curg
Încet-încet pe nasul bătrânului Habsburg,
Și-n liniștea solemnă, cum pică pe parchet,
Par două lacrămi grele și mari — de s******țet.
Sensul versurilor
Piesa descrie un monarh bătrân și singur, bântuit de remușcări și blesteme, care se roagă pentru iertare și moarte. Umbra trecutului său apasă greu asupra lui, iar poporul nu-l va ierta niciodată.