În faptul dimineții, prin parc, îngândurată,
Se plimbă visătoare Fatma, frumoasă fată
A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad —
Iar tinerele-i plete de peste umeri cad
Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mână.
Zâmbind s-așază fata aproape de fântână
Pe-o lespede de marmor, privind cu gândul dus
La gura de balaur ce-azvârle apa-n sus.
Tiptil atunci, din umbra tufișului răsare
Nin-Musa, rob din Yemen. El iese din cărare,
S-apropie de fată, o prinde pe furiș,
S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș.
Fatma răsare-n țipet, de spaimă-ngălbenită.
— „El are fes ca-n Yemen și haina zdrențuită!” —
Și grabnic eunucii se-nșiră, urmărind
Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin, și-l prind.
Fatma plângând se duce la tată-său și-i spune:
— „Voi pune servitorii să-l bată! Și voi pune
Să-l târâie de-a lungul Bagdadului, legat
De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat!
Mișelul!” Și Ben-Omar izbește cu piciorul
Și dă un semn. În lanțuri legat, cutezătorul
Nin-Musa intră palid, cu ochii la pământ
El are fes ca-n Yemen și-o zdranță de veșmânt.
Fatma stă rezimată de-al tronului pilastru,
Și sclavul stă nainte-i. El are fes albastru,
Și-albaștri are ochii, d-un farmec dureros;
E tânăr și e palid și-așa e de frumos!
S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul,
Și-i fulgeră-n cap ochii și-n mână iataganul;
— „Acesta e?” Și fata se-ndoaie puțințel:
— „N-a fost acesta, tată! — Să nu lovești în el!”
Sensul versurilor
Fatma, fiica unui calif, este sărutată de un sclav. Inițial furioasă, ea cere răzbunare, dar în cele din urmă, impresonată de frumusețea și vulnerabilitatea sclavului, îl iartă, intervenind pentru a-l salva de furia tatălui său. Povestea explorează teme precum dragostea interzisă, diferențele sociale și puterea iertării.