Albastră jivină din negre păduri cobori taciturn,
Sufletul,
Căci noapte era, un izvor, ca ninsoarea, pe trepte de mușchi.
Sânge și vuiet de arme din vremuri trecute
Susură-n valea cu pini.
Luna lucește domol în surpate odăi.
Beată de negre otrăvuri, larvă de-argint
Peste somnul păstorilor blând aplecată;
Cap părăsit de legendele sale-n tăcere.
O, el atunci își deschide domoalele mâini,
În somn purpuriu putrezind,
Și florile iernii argintiu se desfac.
Sub poala pădurii, lucesc neguroasele drumuri
În orașul de piatră; din neagră tristețe
Pe cel ce îmbătat tot mai des cucuveaua îl cheamă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă melancolică, plină de imagini întunecate și simbolism. Vorbește despre un suflet care coboară din păduri, un peisaj bântuit de trecut și o tristețe profundă.