Elis, când mierla cheamă în neagra pădure,
Să ştii că e sfârşitul tău.
Buzele tale sorb răcoarea albastră a izvorului de munte.
Lasă, dacă fruntea ta potolit sângerează
Străvechi legende
Şi tâlcul tainic al zborului de pasăre.
Dar tu străbaţi cu pas văluit
Noaptea ce-atârnă plină de ciorchini purpurii
Şi braţele ţi le mişti mai frumos în albăstrime.
Sună răsura
Unde-s ochii tăi de lună.
O, Elis, ce mult e de când ai murit!
Ţi-e trupul o zambilă
În care un schivnic îşi înmoaie degetele de ceară.
Tăcerea noastră-i un hău negru.
Din cre iese uneori o vietate blajină
Ce pleoapele grele şi le coboară uşor.
Picură pe tâmplele tale o rouă neagră
Ultimul aur al stelelor prăbuşite.
Sensul versurilor
Piesa evocă o atmosferă melancolică și misterioasă, explorând tema morții și a legăturii dintre natură și spirit. Elis este personajul central, iar versurile sugerează o pierdere profundă și o contemplare asupra efemerității vieții.