Vedeam multe orașe în flăcări, ca jaf,
Și vremuri strângând oroare peste oroare,
Și multe popoare vedeam prefăcându-se-n praf,
Și totul alunecând în uitare.
Vedeam în noapte prăbușindu-se zei,
Sfârșite zdrobindu-se harfele sfinte,
Și-aprinsă iar din descompunerea ei
O nouă viață crescând către ziuă, fierbinte.
Către ziuă crescând și pierind iar și iar,
Aceeași eternă tragedie
Pe care-o jucăm și n-avem habar.
Și-al cărei chin întunecat de nebunie
Drept calvar zâmbitor încunună
A frumuseții glorie blândă și bună.
Sensul versurilor
Piesa descrie un ciclu etern de distrugere și renaștere, o tragedie continuă pe care omenirea o repetă fără să o înțeleagă. Frumusețea și gloria sunt încoronate de suferință și nebunie, sugerând o viziune pesimistă asupra existenței.