Cu o înțelegere pe chip trecătoare,
stau în picioare învinsă,
din zidul munților iese uneori un câine, alteori o mână,
ca și cum s-ar azvârli în afară
o apă curgătoare.
Apoi se vindecă scoarța pământului
și rămânem închiși în afară.
Mă trezesc
cum lucrurile risipite încep să dispară.
Munții mă obligă să mă uit în sus
ca pe un slujitor mă-ngenunche,
le privesc unghiile lor de os
din care trupul în toată bezna se umple.
Calc pe întinse cumpene,
sunt capătul unui echilibru total,
doresc o apă să mă arunce
în aripile unui animal.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de înfrângere și transformare în contextul măreției naturii. Munții devin un simbol al forțelor copleșitoare și al dorinței de eliberare și regăsire de sine.