Pământul, un fruct preacopt căzând din arborele cosmic prin strălucirea sa proprie, când aura lui pălind devine o piele roșie, grea, terfelindu-se și devenind praful și pulberea originală.
Eu sunt un vânt din nor pentru fructul preacopt, trezită odată cu primii cocoși, când lumina zilei ne-a intrat în gene și ne-a vorbit limba florilor.
Asemenea copiilor, moștenitori ai groazei și ai suferinței, auzind ceea ce nu trebuie să audă și văzând ceea ce e interzis vederii.
Pământul căzând din aura lui
în același timp cu doctrine descinse din zei și zeițe,
cădere prin cuvinte înfipte precum cuie de fier în vid.
Călărire pe pietre funerare, în căutarea aurei, căderea ca o călătorie a fătului gata de expulzare, când este prins de mâini străine, primit în abisul unui alt pământ decât al mamei.
Cu guri umflate de lapte bolborosim
cuvinte destul de clare: tot ce e preacopt
trebuie să cadă și ceea ce e încă verde să rămână
între ramuri
Cu voluptate am început chiar noi să aruncăm părți
din planetă într-un hău adânc,
fără să știm dacă în adânc e cineva care
să ni le aducă înapoi.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea decăderii și a transformării, folosind metafora pământului ca un fruct prea copt. Versurile sugerează o pierdere a inocenței și o confruntare cu realitățile dure ale existenței, dar și un ciclu continuu de descompunere și regenerare.