Lui Mihai Eminescu.
Știu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărții Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideți cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsați așa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a reușit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânșii
Al străvechii slove bucium,
Așezați-mi-o ca pernă
Cu toți codrii ei în zbucium.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința ca opera lui Eminescu să fie continuată și după moartea naratorului. Cartea devine un simbol al moștenirii culturale, iar dorința de a fi citită de generațiile viitoare subliniază importanța transmiterii cunoștințelor.