Grigore Alexandrescu – Buchetul

Buchetul.
Dorită odată era a lui soartă,
Pe când altă mână de el îngrijea;
Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă
Și pierde colora ce ochii-ncânta.
Sfârșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,
Căci eu pe viața-i puneam un preț mare.
O singură frunză acum mai plutește;
Ea plânge atâția tovarași de flori:
Străină, uitată, de ce mai trăiește,
De ce, dragă frunză, tu nu poți să mori?
Când pierzi o ființă, obiect de iubire,
O lungă viața e nenorocire.
Când florile-acelea în mâna-mi căzură,
Favor ce-n credință eu n-am meritat,
Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,
Și mult se rugară… iar eu… nu l-am dat.
Îmi pare că încă le văz, câte trele,
Jaluze, privindu-l în mâinile mele.
Să vedeți acuma de-a fost cu putință
Acea prețioasă dorința s-ascult:
Ca lor li se cade, a mea conștiință
Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.
Ca Paris cu poama cea fabuloasă,
Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.
Dar atunci nevoie, atunci greutate.
Să fac osebire în zadar am vrut:
Așa din trei fluturi cu greu ochiul poate
S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;
Așa trei garoafe p-aceeași tulpină,
Rumene și-nalte domnesc în gradină.
Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;
Cu multa-ngrijire acasă l-am dus,
Și limpede apa și tot ce e bine
I-am dat, și silința cu dânsul mi-am pus,
Făcând orice poate un om să gândească,
Orcâte o muma ar ști să găsească.
Zadarnici dorințe, nimic n-ajutară!
Din ceasul acela nădejdea-am pierdut:
Viața la mine îi părea amară,
Știind cine-l dete, cine l-a cerut.
Și galben și veșted trecu fără veste,
Și astăzi cenușa în mâna mea este.
Așadar sfârșitu-i veni din dorința;
Buchet ca acela eu nu mai găsesc!
Cenușa lui scumpă o țin cu credință,
Ce-a fost și ce este adesea gândesc.
Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,
Și-a florii trecute păstrez pomenire.