Ca orbitoare priviri, ca o caldă arenă,
te-nconjura tot ținutul, de zi locuit provizoriu;
când, în sfârșit, radios ca de aur, o Pallas-Atenă,
sosi și apusul pe-acest promontoriu.
împrăștiindu-l o mare cu mare risipă, pe când
un spațiu în spații ce-ncet se goleau se-arătase;
și gol peste tine și porni, peste case
și munți se făcu în curând.
Și, de luminoase poveri ușurată, urca viața ta
mereu peste toate, cât spațiu era,
umplând golul lumii degrabă răcit.
Până ce, tot urcând, în depărtarea abia simțită, deodată
atinse-ncet noaptea. Și unele stele, ca cea mai apropiată
realitate, atunci o opriră-n sfârșit.
Sensul versurilor
Piesa descrie apusul soarelui și transformarea peisajului, reflectând asupra trecerii timpului și a efemerității. Viața se ridică, umple golul lăsat de lumină, până când este oprită de noapte și de apariția stelelor.