SONETUL XV, Partea a II-a
O, gură de fântână, dătătoare,
ce pură, nesecând doar una spui
tu, ce pe faţa curgătoare-ţi pui
marmoreană mască. Iar în zare,
porniri de apeducte. Nesfârşită
pe văi şi coaste de Apenini să-ţi poarte
vocea, care pornită de departe
se scurge pe bărbia-ţi înegrită,
de vremi şi cade într-un vas prelinsă.
De marmură ureche-n somn întinsă
în care glasul tău mereu revine.
Ureche a pământului. Cu sine
vorbeşte doar. Ulciorul când se-afundă
parcă-ntrerupe zicerea din undă.
Sensul versurilor
Sonetul descrie o fântână ca sursă eternă de inspirație și voce a pământului. Imaginea centrală este cea a apei care curge neîncetat, purtând cu ea ecoul vremurilor și vorbind cu sine însăși.