Rana pururi de noi scurmată,
însuși zeul e, de-i vindecată.
Tăiș noi suntem, râvnind a ști –
iar el, seninul, se risipi.
Chiar daru-i sfânt în neprihană
îl smulge din lumea-i prea vană;
neclintit, nu-l primește decât
dezlegat, părtaș hotărât.
Doar mortul soarbe gând
din șipot susurând
sub zeiescul semn, mortului mut.
A noastră larmă sfărâmă țelul!
Râvnește spre dangăt doar mielul
din molcom freamăt tot mai tăcut.
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre căutarea cunoașterii și sacralitate, sugerând că eforturile umane de a înțelege divinul pot duce la distrugerea acestuia. Doar prin moarte și tăcere se poate atinge o formă de înțelegere.