Culorile-astă-seară îți iau din greutate:
un verde care pare copilul primăverii,
și cerul – mare clară ce-și plimbă în ferestre
aripa surâzândă a unui stol albastru.
La drum te-mbie albul tremurător și mândru
zbucnind în romanițe, cu volburile-n față
și marmura în sânii mijiți abia-n magnolii,
și albul în mireasma din lacuri ridicată.
Să nu uiți, depărtate, culorile-altor zile,
albastru care doarme pe spate-n unda bălții,
și aurul de-piele pe țărmuri prăvălite,
unde ies dinții mării de tine adorată.
Ascultă rozul proaspăt al panglicelor smulse
de pe balconul harpei, în trandafiri căzute,
și-n sclipitorul negru al umbrelor, lumina
ce-o-ntoarce un sombrero rămas de la strămoși.
Nu pierde o culoare, căci zările deschid
culorile în mica-ți grădină îngrădită.
Le ai în jur. Le pipăi. Le recunoști – același
din inima în care au și pălit puțin…
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre importanța culorilor în viața noastră și cum ele ne pot transporta înapoi în amintiri. Ne îndeamnă să nu uităm culorile trecutului și să le recunoaștem în prezent, deoarece ele ne îmbogățesc experiența.