Mladele leagănă smirnă, tămâie
și cerul e tot pe pământ coborât,
că l-am culege de sub călcâie
de n-am pleca după el cât de cât.
Muguri albaștri ca ochii de înger
ne privesc de pe crengi de răchită.
Parcă n-ar fi pe lume înfrângeri,
lacrimi și răni și ispită.
Atât e-n priviri împăcarea de pură
și-atât răsărit pe veșminte,
de parcă miresme adie pe gură,
nu biete, nu biete cuvinte.
Gândul se surpă-n hău ca-ntr-o ceață,
ca-ntr-o cascadă de spume.
Zâmbetul ni s-a desprins de pe față,
rătăcind înalt peste lume.
Și fâlfâie-o boare atât de ușoară
peste morminte, peste dezastre –
parcă-ar fi Duhul Sfânt ce coboară
să ierte greșelile noastre.
Sensul versurilor
Piesa descrie o dimineață senină de aprilie, plină de mireasmă și lumină divină. Natura este personificată, iar atmosfera generală este una de împăcare, iertare și speranță.
