Noi stăm cu ochii duși pe unde, pe liniști fără de răspuns, pe nuferi cu-ntrebări rotunde de necuprins, de nepătruns.
Ce mai frumos și cast în baltă se-nalță din nămol, din fund, și-n leneșe candori tresaltă pe taine care nu răspund.
Ce lacrimi ard la suprafață
cu rădăcinile-n noroi?
Ce vieți plâng dincolo de viață,
cu ochi de dincolo de noi?
Sus, poate, zac morminte și iazul candele-a aprins, să stea de veghe tainei sfinte de nepătruns, de necuprins.
Privim și tu, și eu în ape tăcuți, obraz lângă obraz, și-un cer din iaz în noi încape și-un plâns din noi încape-n iaz.
Sensul versurilor
Piesa explorează misterul și frumusețea ascunsă în natură, reflectând asupra tainelor vieții și a emoțiilor profunde. Iazul cu nuferi devine un simbol al introspecției și al conexiunii dintre lumea vizibilă și cea invizibilă.