Când ninge pe cheiul pustiu
Aș vrea să știu să pictez.
Să fiu un artist chinez
Și cu cerneală de aur să scriu
Un poem despre zăpadă
Și despre o pasăre care s-a dus.
Să zugrăvesc o cracă de bambus
Împodobită moale, cu zăpadă.
Apoi poem și cracă pe hârtia de orez
Să mă împace și să meditez
Asupra morții care nu vine diferit
Când ninge sau când e prunul înflorit.
Cineva să spună: „e poetul satului,
Când se tânguie trestiile scrie
Și răvașul, împodobit de mâna lui,
Îl trimite prietenului din copilărie
Însurat într-o casă la margine de râu
Și care poartă pe zale și la frâu
Un rotocol brodat cu balaur.”.
Când ninge, aș vrea să-mi fie cerneala de aur.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a frumuseții trecătoare a naturii, folosind imaginea zăpezii și a artei chinezești ca simboluri ale meditației și împăcării cu moartea. Naratorul își dorește să poată surprinde această frumusețe prin artă, transmițând un mesaj de melancolie și acceptare.