Ce zâmbet fără de încredere aleargă în ochii tăi
când mă apropii să-ți spun adio!
Și dacă adeseori am făcut-o, desigur că ai gândit
că mă vei revedea peste puțină vreme.
Aceeași părere avut-am și eu în adevărul gândului meu,
căci zilele primăverii se întorc an cu an,
luna ne părăsește pentru a ne găsi din nou
și florile copacilor îmbobocesc de cum începe an nou.
Și poate chiar că acel adio ce ți-l spuneam
nu era decât la revedere.
Păstrează-ți o clipă această iluzie.
Nu te grăbi s-o îndepărtezi.
Când îți spun că te părăsesc pentru o veșnicie,
primește-mi vorba ca plină de adevăr
și lasă din ochii tăi să picure ploaia de lacrimi și să întunece,
pentru o clipă doar, adâncul ochilor tăi.
Și apoi, când voi reveni, să surâzi cu toată răutatea cu care-i vrea.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea unei despărțiri, oscilând între un adio final și speranța unei revederi. Vorbitorul îndeamnă la păstrarea iluziei și la exprimarea durerii, anticipând o posibilă întoarcere.