De s-ar povesti prin luminișuri
Isprava ta necuvântătoare
Chiar și pigmentul întreg de verzișuri
Te-ar trage în pământ, să-ți ceri iertare.
Tu, lasă luna unde e, ea nu te mișcă
De ce să rupi o rochie-atât de minunată?
C-o poartă cerul cu atâta sete
Cu oboseala ta se sparge și se-mbată.
Și las-o să se ducă unde-apucă
Oricum nici nu știe pe unde merge
O să se-ntoarcă dacă o să ajungă
La gândul pe care azi, nu-l înțelege.
Și hai să împăturim lumea întreagă
Înainte să ne sfideze, ei, nebunii.
Apucă tu, de colțuri, tre să traga
Tocmai de la marginile lumii..
La început și eu am fost o poezie
Și nu-mi imaginam vreodată-n viață
Că cine vrea, dărâmă lumi, și poate scrie
Și ce-are cu triliarde de-ani în față.
Dar ce sunt anii pentru oameni?
Doar niște numere-aruncate alandala
La fel de-asemenea ca niște galbeni
Ei singuri însăși își poartă povara.
M-au urmărit fulgerele până aici, din depărtare
Nu mă vor ierta dacă vor afla că ți-am vorbit
Că ei mă vor mort, fără suflare
Să-mi curgă focu lor în vene la asfințit
Sensul versurilor
Piesa explorează un secret profund și consecințele dezvăluirii sale. Vorbește despre sacrificiu, nostalgie și lupta cu forțe necunoscute, sugerând o povară grea purtată de protagonist.