Când asculți rostirea celor înțelepți,
să nu spui că n-are bună chibzuială.
Nu poți tu pricepe al rostirii tâlc,
duhule, aici e marea ta greșeală!
Capul meu nu-și pleacă fruntea în pământ,
nici în lumea asta, nici în cealaltă.
Apără-mă, Doamne, de acest viespar,
forfota de gânduri din cupola-naltă!
Nu știu înlăuntru-mi cine-i necăjit,
cine n-are tihnă nici măcar o clipă.
Mult, eu nu mă jălui niciodată, dar
cel dinlăuntru-mi tropotă și țipă!
N-am dormit de-atâtea oarbe-nchipuiri
cărora-n adâncu-mi le mai caut cheia.
Gem de mahmureala a o sută nopți –
unde mi-i taverna?.. Poate, de aceea
dragilor din Crama Magilor li-s drag,
fiindcă focul, viul, care nu se stinge,
arde aici în vatra-mi fără de funinge.
Iar aud în noapte, Doamne, sau visez,
șoapta-ți dinlăuntru-mi, glasul tău de tunet:
”Golul de sub coșul pieptului, Hafez,
încă îmi răspunde în prelung răsunet!”
Sensul versurilor
Piesa explorează o căutare interioară profundă, o luptă cu gândurile și o sete de înțelegere spirituală. Vorbitorul se simte tulburat și caută răspunsuri în interiorul său, simțind ecoul unei pierderi sau a unei nevoi neîmplinite.