Mi-e inima o rană. Remediu – cine are?
Presimt că sunt aproape de ultima plecare.
Cine-mi va da un înger veghind pe cel ce moare?
Dați-mi un ceas de tihnă! Amara lumii față
să n-o mai văd! Dă-mi cupa! În ea e-un strop de viață.
Dar fruntea sus! Să mergem și fetelor frumoase
din Samarcand iubirea s-o dăm! Sus pe terase,
cu-arome noi, străine, zefirul ne momește.
Cu-un înțelept vorbit-am: ”Mizeria-mi privește!”.
El îmi răspunse: ”Hafiz, tu suferi fără vină,
căci viața e-o enigmă, iar lumea – o ruină.
Pe drumul spre iubire, durere-ai bucurie
Și-un reazem este chinul. Rănit mereu să fie
cel care, plin de doruri, cerșește vindecare.
Ah! În această lume un om există oare,
când totu-i praf și tină? Cine să rezidească
Întreaga Fire? Cine, pe-Adam din nou să-l nască?
O, Hafiz, de ce suferi? Căci cine-ți poate spune,
iubirea-n veci ingrată – cât preț pe lacrimi pune?
Divanul
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința profundă și căutarea unui sens într-o lume plină de durere și efemeritate. Vorbitorul caută alinare în iubire și înțelepciune, dar se confruntă cu realitatea crudă a vieții și a iubirii ingrate.