Homer – Odiseea/Cartea III (1)

În Pilos.
Pe larga boltă-ncet urca ieșitul
Din mândra baltă, soarele-arzător,
Ducând lumină sfântă-n strălucitul
Olimp de sus și jos la cei ce mor.
Iar ei soseau la Pil, la-nalt ziditul
Oraș al lui Neleu, al cui popor
Da jertfe lui Neptun zguduitorul,
De negri boi, și-n mal ședea poporul
În nouă hori, iar hora de cinci sute,
Și-aveau de horă câte nouă boi;
Și-așa mâncau în cete desfăcute,
În vremea asta deci aceștia doi
Veneau spre mal cu nava lor cea iute
Și-au tras de-a dreptul în liman apoi.
Au dat deci pânza jos de pe antene;
Și-așa ieșeau; și-ntâi ieși Atene.
Iar ea acum grăbit mergea-nainte,
Iar el urma. Și-i zise ea: „Acum,
Deschis te poartă ca și-un om cuminte,
Căci de-asta doar făcuși atâta drum.
Întreabă-l despre bunul tău părinte,
Ce soart-avu și unde-i mort și cum.
La Nestor mergi, tu singur și de-a dreptul,
Să vezi ce gând îi poartă-n suflet pieptul.
Să-ntrebi de toate-nsuți, și-ți va spune,
Că-i drept și bun, și-n el minciună nu-i”
A zis. Iar Telemac: „Dar cum, preabune,
Să merg eu singur? Și eu ce să-i spui?
Că nici nu știu vorbi cu-nțelepciune
Și nici nu e frumos ca-n fața lui
Să stau și să-l întreb cu de-amănuntul,
Copilului să-i dea răspuns căruntul. ”
Deci lui, Atene i-a răspuns cuvinte:
„Găsi-vei tu și-n mintea ta ce vrei,
Iar multe pune-ți-vor și zeii-n minte,
Căci nu ești unul urgisit de zei. ”
Așa vorbind, grăbit mergea-nainte,
Iar el urma grăbit pe urma ei.
Și-ajunseră-n curând pe malul mării,
Acolo unde-n mijlocu-adunării
Sta Nestor între fii, și-n jur bătrânii,
Frigând fripturi și bând la mese vin
Și-așa-nchinând își preamăreau stăpânii.
Văzându-i deci pe-aceștia doi că vin,
Sărind întâmpinau cu-ntinsul mânii
Pe dulcii oaspeți din pământ străin,
Și-ntâi de toți deci Pisistrat, feciorul
Lui Nestor cel slăvit, sărind cu zorul,
De mână i-a luat cu drag și-i duse
Cu sine-ncet, mergând între-amândoi,
Și-alături lângă rege-apoi îi puse
Pe scaun așternut cu blănuri moi,
Acolo unde însuși el șezuse.
Le-a dat fripturi și le-a turnat apoi
În cupă de-aur vin, pe care-o dete,
Zicând Atenei, mult slăvitei fete:
„Să-nchini acum pentru Neptun, străine,
Căci voi sunteți aici la jertfa lui!
Și-așa-nchinând smerit, cum se cuvine.
Tu cupa cea cu dulce vin s-o pui
În mâna dragului tău soț, să-nchine
Și el apoi, căci cade-se oricui
Pe zei să-i roage-oricând după putință,
Căci toți avem de zei vro trebuință.
Ți-o dau de-ntâi, că ești mai în etate,
Iar el de vârsta mea; și la bătrâni
Noi știm așa, să dăm întâietate. ”
A zis și-i puse mândra cupă-n mâni.
Și-Atene-acum, văzând a lui dreptate,
Căci asta este-ntâi pentru stăpâni,
Sta veselă și mult părându-i bine
Și-așa-ncepu zeița deci să-nchine:
„Ascultă tu, cel ce cuprinzi pământul,
Și-asupra noastră-ntoarce ochii tăi,
Și-aminte ia-ne, mare zeu, cuvântul!
Dă slavă-ntâi lui Nestor și-alor săi!
Și-acestui neam, care-ți cinstește sfântul
Și marele tău nume, tată, fă-i
Răsplată dreaptă cu prisos și bine,
Cum el cu jertfe te-a cinstit pe tine!
Iar nou-apoi, lui Telemac și mie,
Când fi-vom isprăvit ce-avem și noi
De gând pe-aici, tu fă-ne să ne fie
Frumos și-n pace drumul înapoi! ”
Așa ea se ruga cu vorbă vie
Și însăși toate le-mplinea. Și-apoi
Îi dete cupa cea de jertfă-n mână,
Flăcăului să-nchine, sfânta zână.
Și tot așa și dânsul închinat-a.
Apoi când fripte părțile de sus
Le-au scos acum de prin frigări și gata
Pe discuri le-mpărțiră, ei au pus
În fața fiecărui om bucata.
Și-așa mâncau din jertfa ce-au adus.
Deci când au isprăvit apoi mâncarea,
Vorbit-a Nestor și-ncepu-ntrebarea:
„Acum, că-s ospătați cum se cuvine,
Am vrea să știm de oaspeți, cine-s ei?
Ce fel de neam, din care țări străine
Veniți pe drumul umed, dragii mei?
V-aduce poate-o treabă pe la mine,
Ori poate rătăciți ca hoții-acei
Ce-atacă pe străini, când bun li-e locul,
Și-și pun viața-n joc vânând norocul? ”
A zis, iar Telemac a dat răspunsul.
Și-avea-ndrăzneală-n el, că i-o sporea
Și-Atene, dându-i ajutor pe-ascunsul,
Ca și despre-Odiseu el știri să ia,
Și nume bun să-și facă-n cu de-ajunsul.
„Răspuns adevărat tu vei avea
Și nu vom tăinui nimic acestor
Cuvinte ce le-ntrebi, slăvite Nestor!
Din Itaca, de după Nei anume,
Venim, cătând un lucru ce-i al meu
Și nu obștesc. Cătăm vestitul nume
Al regelui cel vrednic, Odiseu,
Să știm de-i viu ori mort prin larga lume,
Căci fiu îi sunt, iar el e tatăl meu.
De toți, câți s-au luptat în câmpul Troii,
Noi știm pe unde ne-au pierit eroii,
De-acesta singur nu știm unde este,
Căci făr’ de urmă Zevs din cer l-a dus
Și nu-i de nicăieri s-avem vro veste.
E viu, ori moartea un sfârșit i-a pus
Pe marea cea cu viforoase creste,
Sau răi dușmani pe-uscat ni l-au răpus?
Și-așa-ntru orbecarea ăstei bezne,
Plângând cuprindem ale tale glezne,
Că poate știi de trista lui pierire
Și însuți tu, murind să-l fi văzut,
Ori poate ai din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasul-n care fu născut!
Dar nu gândi să cruți a mea mâhnire
Spunând mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine să nu-ți pară,
Ci spune drept, pe rând, cum se-ntâmplară.
Deci dacă oarecând iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, sau vrun cuvânt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n câmp pe-al Troilor pământ,
Aminte-acum să-ți fie și-mi arată
Că pentru el, iubite rege, -ți sunt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse! ”
A zis, și-atunci bătrânul îi răspunse:
„Ah, iat-acum tu-mi amintești, iubite,
De câte-am suferit printr-alte țări
Aheii cei cu minți nepotolite!
O, cât necaz în multele-alergări,
Urmând pe-Ahil, în drumuri tâlhărite,
Cătându-și prăzi în largul negrei mări!
Ce-amar pe câmp apoi, dorind surpare
Cetății lui Priam, cea foarte tare!
Și cum pieriră-n jalnicele zile
Toți cei mai buni, bărbat după bărbat!
Acolo-i mort Eant, e mort Ahile;
Și cel asemeni zeilor la sfat,
Patroclu mort; și tu, al meu copile,
Preadulcele-Antiloc cel nepătat,
În care zeii-au pus atâtea daruri!
Vai, câte-am tras apoi și-altfel de-amaruri!
Dar cine-n lume dintre oameni poate
Să spuie tot ce-a fost! Că dac-ai sta
Și cinci și șase ani pe-aici, nepoate,
Poți tot să-ntrebi, și n-ai mai aștepta
S-auzi sfârșitul, ci sătul de toate
Te-ai duce acasă-n dulce țara ta!
Urzeam cu anii viclenii nespuse
Și-abia vru Zevs din cer și-un capăt puse!
Dar nimeni nu putea să se măsoare
La minte cu-Odiseu cel bun! Și nici
Să-ntreacă om în viclenii sub soare
Pe tată-tău (de ești al lui, cum zici.
Și pari a fi, căci prea potrivitoare
Cuvinte-aveți! Și-așa cum stai aici,
Ai lui sunt ochii tăi, a lui făptura
Și vorbe dulci la fel vă scoate gura!).
Acolo, dară, eu și-al tău părinte,
În toată vremea lungului război,
Noi n-am fost doi, ci unul în cuvinte
Și-n toate-am fost un suflet amândoi,
Și-urzeam cu sfatul și-ndrăzneața minte
Tot cum ar fi mai bine pentru noi.
Deci după ce-am prădat cetatea naltă
Și toți apoi ne-am despărțit deolaltă,
Intrând, plecam cu navele-ncărcate,
Și Zevs atunci a risipit pe-ahei,
Că nici n-au stat ei toți întru dreptate,
Și-o mare parte-a lor au fost mișei:
Iar Zevs urzi pieriri nenumărate.
Deci mulți au și pierit ca vai de ei,
Căci nemaivrând Atene să-i mai ierte,
Făcu de-ntâi pe-Atrizi să ni se certe.
Chemar-Atrizii deci la sfat soborul;
Dar rău făcând, că ne-au chemat pe-apus
De zi, târziu. Deci s-aduna poporul,
Dar mulți cam grei de vin; și-apoi ne-au spus
Ce-aveau de ne-au chemat așa cu zorul.
Vorbi deci Menelau, iar el le-a pus
La inimă să nu mai zăbăvească,
Ci-ndată, chiar acum, să și pornească.
Dar regele-Agamemnon, de-altă minte,
Oprea pe-ahei în nave-a se urca,
Spre-a face-ntâi sutimea jertfei sfinte,
Crezând astfel că poate-ar împăca
Pe-Atene-n furia ei de mai-nainte.
Dar nici așa el n-o putu-mpăca!
Credea, copilul, vai, c-atât de iute
Poți prinde-un zeu ca gândul să și-l mute!
Deci stând, ei doi schimbau acum injurii.
Poporu-n două se-mpărți-n curând,
Sculându-se cu multă larm-a gurii.
Și-așa deci noaptea o trecurăm stând,
Și unii și-alții frământați de furii,
Și unii pe-alții ne-omoram în gând,
Căci însuși Zevs ne pregătea pierirea.
În zori apoi, o parte din oștirea
Aheilor, în navele-ncărcate
Urcând averi și arme și femei,
Plecam pe-adâncul mării-ntunecate.
Dar alte oști a mândrilor ahei
Au stat pe lângă-Agamemnon nemișcate
Deci eu și Odiseu și toți acei
Ce-am fost cu Menelau, am pus catargul
Și repede-am ajuns să batem largul.
Căci zeul așternu subt noi frumosul
Întins al mării, și sosirăm deci
La Tenedos, și-am dat aici prinosul
De jertfe celor ce trăiesc în veci.
Dar nu gândea cu mintea nemilosul
Părinte Zevs să-ngăduie pe greci,
Ci iar născu o ceartă spre nebine,
De rându-acesta-ntre Odiseu și mine!
Deci toate-acele nave ce-ascultară
De mult pățitul rege Odiseu
Se-ntoarseră-ndărăt la Iliu iară,
Pe plac lui Agamemnon; însă eu,
Cu-atâtea nave câte mă urmară,
Fugeam grăbit, știind că Dumnezeu
Cumplite-acum gândea cu noi cu toții!
Fugea și Diomed, zorindu-și soții,
Ne-ajunse-apoi și Menelau pletosul,
Pe când în Lesbos stam nepricepuți
De-ar fi mai bine s-ocolim stâncosul
Și sterpul Chios, repede-abătuți
Spre-ostrovul Psera, sau să dăm în josul
Mamantului cel plin de vânturi iuți.
Ceream deci semne de la zei, și-aceia
Ne-au spus prin semn să dăm spre Eubeea.
Tăind prin mijloc largul sterp al mării;
Și-un vânt cu șuier ne-nsoțea mereu.
Deci iuți pluteam și-n umbrele-nserării
Ajunsem la Gerest, Tidid și eu.
Deci veseli ars-am jertfe-ale scăpării
De-atâta larg, puternicului zeu.
Tidid apoi, a patra zi de cale
Opri la Argos zborul flotei sale.
Iar eu’ spre Pilos mi-am urmat cărarea,
Căci după ce-ncepu un Crivăț bun,
El nu-și mai conteni de loc suflarea.
Așa sosii, și nu mai știu să spun
Ce-ahei trăiesc și ciți hrăniră marea,
Nici vești dintr-alții n-am putut s-adun;
Dar câte-aud aci-n palat la mine,
Voi spune tot și n-am s-ascund, vezi bine.
Sosi cu toate dusele lui cete
Născutul din Ahil; și-aud apoi
Că-n pace-aduse-acasă Filoctete
Pe câți putu să-i scape din război
Și el și domnul viforoasei Crete.
De regele-Agamemnon știți și voi,
Acei ce stați departe-n mări deschise.
Și știți și de Egist cum îl ucise.
Dar rău pieri și-Egist, ca dreaptă plată!
Oh, bine e când dup-un om ucis
Rămâne-un fiu ca să răzbune-odată
Pe-un tată mort, așa precum fu scris
De-Orest ca să-și răzbune mortul tată!
Deci tu, că ești frumos și cap deschis,
Te poart-așa ca lumea care vine
Să aibă ce vorbi frumos de tine. ”
Răspunse Telemac: „I-a dat, vezi bine,
Pedeaps-Orest, c-avu puteri și loc!
Și-așa-i vestit, și-acum și-n veac ce vine.
Vai, da-mi-ar Zevs și mie vrun mijloc
Să bat pe prinții-acei ce-mi fac rușine
Și-mi vreau și răul! Dar acest noroc,
Cum tatei nu, nici mie tors nu-mi este,
Și-așa deci rabd, căci nu-s ursit Oreste! ”
Răspunse Nestor: „Iacă, preaiubite,
Alt lucru-mi amintești și vreau să-l spui.
Aud că-s mulți acei ce-s în pețite
La maică-ta, și fac ceea ce nu-i
Cu drept, și-urzesc chiar și nelegiuite!
Dar spune-mi drept: cu vrerea te supui?
Sau poate te urăște-ntreg poporul
Și-un zeu îți e, prin el, răzbunătorul?
Dar bate-va Ulis amar mișeii
De prinți când se va-ntoarce, -așa cred eu.
Ori singur el, ori dându-i mână-heii.
Vai, dare-ar Zevs să fii iubit mereu
De-Atene — ea, mai mult decât toți zeii —
Și tu, cum fu slăvitul Odiseu,
Pe când răbdam la Troia-n câmp amaruri!
Că n-am văzut iubind cu-atâtea daruri
Un zeu pe-un om, cu ea, și cu iubirea
Fățișă-n orice loc! Vai, zei de sus!
Ce-amar ar mai simți ăști prinți pețirea
De-ai fi și tu de-Atene-astfel condus.
Răspunse Telemac: „Mă prinde-uimirea!
Și cum s-o cred? Că mari cuvinte-ai spus!
În veci nu cred să fie-acestea toate.
Chiar zeii dac-ar vrea, și nu se poate! ”
Atene-atunci strigă: „Ce zeu te lasă
Să porți atâtea bănuieli în gând?
Când vrea vrun zeu să-l scape pe-om și-i pasă,
Prea lesne-l scapă, chiar departe stând.
Dar eu mai bine-aș vrea s-ajung acasă
Chiar și târziu și-oricât de mult răbdând,
Decât ajuns curând și făr’ de trudă
Să pier la vatra mea de-o mână crudă,
Precum avu Atridul s-o pățească,
De-a sa nevastă și de-Egist răpus.
Dar negreșit, de moartea cea obștească
Nu pot scăpa nici zeii cei de sus
Pe-un om al lor, oricât să și-l iubească,
Atunci când, împlinind ce i s-a pus
Hotar vieții, vine și-l doboară
Ursita sa și trebuie să moară! ”
Răspunse-Atenei Telemac cuvinte:
„Oricât de jale mi-e, să nu-mi mai spui
De-acestea, Mentor, căci al meu părinte
În veci n-o să mai vadă țara lui!